Nu am o memorie prea bună

Vă ziceam zilele trecute, în postarea cu tuburile din hârtie igienică, cât de prost stau cu memoria şi noroc cu copiii că-mi mai amintesc ei. Că să înțelegeți cât de gravă e situația, am să vă povestesc o întâmplare.

Anul trecut, sau în urmă cu doi ani, nici asta nu-mi amintesc cu exactitate, am început să citesc un roman de dragoste, preferatele mele. Superbă poveste, captivantă, mă “topeam” aici în pat, doar citind despre sentimentele şi experiențele eroinei. Ardeam de nerăbdare să aflu ce se întâmplă mai departe şi trăiam intens toate emoțiile din carte. Eram chiar “prinsă”! Când, spre dezamăgirea mea, după ce trecusem de mijlocul cărții, am realizat că ştiu finalul poveştii, că doar am mai citit-o, nu cu foarte mult timp în urmă.

Un prieten bun mi-a zis într-o zi, “Diana, acum ştiu de ce suntem noi aşa buni prieteni!”. Eu curioasă, îl întreb repede, “De ce?”, şi răspunsul lui m-a făcut să râd în hohote. “Vezi Diana, tu mă consideri foarte amuzant. Eu îți spun mereu aceleaşi glume, tu le uiți, şi apoi, când le spun din nou, râzi de parcă atunci le-ai fi auzit pentru prima dată.”