Motivul pentru care îmi schimb numele paginii

S-a încheiat o etapă minunată din viața mea. După 5 ani minunați, mi-am dat demisia. Sună şi ciudat asta cu “mi-am dat demisia”, pentru că nu am plecat pur şi simplu. Am discutat cu părinții fetelor despre plecarea mea de mult timp…a fost plănuită. Ştiau şi ei că nu plănuiam ca acesta să fie un un job permanent. Chiar şi aşa, tatăl fetelor glumea mereu şi zicea să stau “at least until the girls are 18” .

A fost una din cele mai dificile decizii pe care le-am luat. A fost greu să mă obişnuiesc cu ideea că nu am să mai fac parte din viața copiilor pe care i-am crescut practic, dar aveam nevoie de pauză şi plănuiam de mult să ne întoarcem acasă, în România (bine, acum nu mai mergem, am amânat pe anul viitor, că nu-i perioada cea mai bună de mutat). Pe fete am să le vizitez, normal, şi vom mai vorbi, dar adevărul e că nu e acelaşi lucru. În ultimii ani, am petrecut mai mult timp cu fetițele decât cu orice alt membru al familiei mele. Am fost acolo când au început să umble, când au început să vorbească, şi le era prea greu să zică “Diana”, aşa că mult timp am fost “Nana”. Îmi amintesc cu câte emoții am început diversificarea sau când le-am dus la prima tunsoare. Am fost acolo în prima lor zi de şcoală sau grădiniță şi în multe alte momente din viața lor. Plâng numai când mă gândesc că nu am să le mai văd aproape zilnic.

M., fetița cea mare, avea 1 an şi jumătate când am început să am grijă de ea, acum are 6 ani şi jumătate. Este, sincer, cel mai empatic, minunat şi liniştit copil pe care l-am întâlnit. E minunată!

Celelalte două fetițe nici nu erau născute încă.

J., fetița mijlocie, avea aproape 3 luni, atunci când mama ei s-a întors la muncă. Un ghemotoc de 3 luni, şi eu aveam 23 de ani. Primul meu loc de muncă serios, pentru că nu bine terminasem facultatea când m-am mutat aici. Acum, ghemotocul ăsta are 4 ani şi jumătate şi e cel mai neînfricat, sociabil şi vesel copil. A fost primul bebeluş de care am avut grijă, full-time, 10 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. A fost extrem de greu, dar a ajutat mult şi faptul că iubeam să am grijă de ele. După ce am învățat bine limba, puteam să-mi caut un alt loc de muncă, şi am cochetat cu ideea asta (cam de fiecare dată când aveam o zi foarte grea ) dar nu îmi venea în minte niciun alt loc de muncă care să-mi aducă la fel de multă plăcere. A fost exact ce aveam nevoie la momentul respectiv.

E., pitica, avea cam 4 luni atunci când mama ei s-a întors la muncă. Acum are puțin peste 2 ani. Şi a fost cea mai activă, independentă şi bossy dintre toate . Dar vai ce mult mi-a plăcut să am grijă de ea! Dacă ea ar fi fost primul bebeluş de care ar fi trebuit să am grijă, nu ştiu dacă aş fi rezistat. Cred că mi-aş fi dat demisia şi nu aş mai fi lucrat cu copii, dar fiind al treilea, am avut răbdarea şi experiența să mă ocup de ea, exact cum a avut ea nevoie. Citisem şi o mulțime de articole de parenting şi câteva cărți, numai să le înțeleg mai bine şi să ştiu răspunde corect în diferite situații. Şi cred că au funcționat, deoarece nu mai eram mereu stresată şi îngrijorată, cum am fost cu fetița cea mare. Chiar şi atunci când se criza şi urla, cât putea ea de tare, tot îmi era dragă şi îmi venea să o pup toată, cu tot cu nervii ei. E total diferit cu al treilea copil, eşti mult mai relaxat şi înțelegi şi mai bine stările prin care trec şi ei, copilaşii.

Toate experiențele din ultimii ani, cu fetele mele dragi, nu ar fi fost posibile dacă părinții lor nu ar fi fost oameni minunați. Nu cred că vreo bonă ar fi stat mai bine de 5 ani cu o familie, dacă nu ar fi tratată cu respect şi dacă nu i-ar fi apreciată munca. Eu una sigur nu aş fi stat. Şi nu aş fi putut niciodată să mă implic atât de mult în educaţia lor şi să mă apropii atât de mult de ele, dacă nu aş fi avut încrederea părinților. Sunt nişte părinți şi oameni extraordinari! Le-am spus mereu că am să le copiez stilul de parenting, atunci când voi avea copii. În toți anii aceştia, m-au făcut să mă simt ca parte din familia lor. M-au invitat la evenimentele în familie, mi-au cântat “la mulți ani” de ziua mea, mă întrebau mereu despre familia mea şi povesteam mereu despre România. Dacă aveam o problemă, nu ezitau în a se oferi să mă ajute. Comunicau mereu cu mine despre copii şi îmi cereau părerea în legătură cu diferite decizii despre fetițe. Mi-au pus la diapoziție casa lor, atunci când familia mea a venit în vizită din România şi mi-am făcut concediul în casa de vacanță a părinților ei, la fel cum şi alți membri din familia lor mai făceau. Ştiu oricum că vom păstra legătura, iar asta face plecarea ceva mai uşoară.

Am iubit să lucrez ca dădacă! Nu cred că am să mai fac asta pe viitor (poate part-time aici, înainte să mă mut în România), dar pentru mine, pentru dezvoltarea mea ca om, a fost o experiență minunată. Am descoperit că iubesc să am grijă de copii şi că am şi răbdarea necesară (nu aş fi crezut!). Le-am iubit de parcă ar fi fost copiii mei şi am să le iubesc mereu. M-au învățat cel puțin la fel de multe lucruri câte le-am învățat şi eu pe ele.

Fetele mai mici nu au înțeles exact situația, atunci când le-am spus că nu voi mai avea grijă de ele şi că am să mă mut în România. Sunt prea mici ca să înțeleagă exact ce înseamnă plecarea mea. În schimb, fetița cea mare a fost cam tristă…noi două eram tare apropiate. E un copil atât de special! Mi-a spus: “I understand that you want to be with your family, I really do, but I wish you wouldn’t have to leave”. Mă durea sufletul când o auzeam şi mă durea enorm să ştiu că M. a mea suferă. Dar am liniştit-o spunându-i că nu dispar definitiv din viața ei. I-am spus că am să le vizitez, că poate să mă sune oricând şi i-am spus că putem vorbi chiar şi prin scrisori (a început să învețe să scrie şi îi place ideea de scrisori). Nici nu am plecat încă din Irlanda şi deja îmi plănuiesc vizita (în minte).

Am vrut să vă povestesc şi vouă despre schimbarea aceasta din viața mea, pentru că mereu am vorbit despre fete pe pagina mea. Până şi numele paginii e “Jurnalul unei dădace”, şi acum mă gândeam că ar trebui să-l schimb, că nu prea se mai potriveşte (pe Facebook, că pagina web o las așa, că-i prea complicat). Mă gândeam să schimb numele în “Diana Breb” simplu, sau pentru a fi ceva mai asemănător cu cel de acum: “Jurnalul Dianei Breb”. Mama propune “Scrierile Dianei Breb”, deoarece pe viitor am să mă axez mai mult pe scris. Nu ştiu încă, cu numele nu m-am decis, mai am nevoie de câteva zile.

În afară de asta, nu cred că am să fac alte schimbări la pagină, şi am să continui şi articolele de la “Joia Educațională”. Vouă care nume vă place mai mult? Dacă aveți idei, lăsați un comentariu.