Cel mai curajos copil
Nu sunt copiii mei, da, dar îi iubesc de parcă ar fi! Astăzi e ziua de naştere a fetiței mijlocii, împlineşte 4 ani. Privesc în urmă şi zâmbesc. Ea a fost primul bebeluş de care am avut grijă. Nu aveam experiență şi aveam o mulțime de emoții.
Prima dată când am ținut-o în brațe, nu cred că avea o săptămână şi încă de la 3 luni, când mama ei s-a întors la muncă, am avut grijă de ea full time, 10 ore pe zi, 5 zile pe săptămâna. Am fost cu ea când a început să se târască, să umble, când a gustat primele linguri de mâncare, când a făcut o obsesie pentru Peppa Pig sau Frozen, când a învățat să facă la oliță sau când a început să umble. Îmi amintesc entuziasmul ei din prima zi de grădi, după ce, luni de zile, venea cu mine să o ducem la grădiniță pe sora ei mai mare. Când i-a venit rândul, a intrat neînfricată în clasă, tipic ei. Îmi amintesc cum mă striga “Nana”, pentru că era prea dificil pentru ea să zică Diana şi cum, încetul cu încetul, m-a făcut un om mai bun și m-a făcut să înțeleg tot mai bine copiii.
Pentru ele, eu sunt parte din familia lor şi nu cred că-şi imaginează că am să plec vreodată. Ele ştiu că eu merg seara acasă dar vin mereu dimineața. Când merg în concediu, îmi spun să nu stau mult, “să mă întorc acasă, că trebuie să am grijă de ele”. Doar gândul că pe viitor am să revin în România şi am să plec de la ele, îmi întoarce stomacul pe dos. La mulți ani, celui mai neînfricat, vesel, inteligent şi minunat copil din lume!
